great

dacă mă întreabă cineva de aparat zic că nu l-am văzut, e uitat de mult într-un cotlon, tot ce poate măsura e uitat

și eu uit de mult tot, uit tot ce mă uită, prefac în scrum tot ce mă arde iar dacă acest fapt e autorecursiv îmi dau foc singur

asta e povestea urii

mereu undeva unde nu vrei să o privești

mereu ascuns în paradoxurile în care trăiești

un paradox e atunci când vrei să fi cel mai bun și cel mai tare din parcare, pe locul 1, 2, 3, când vrei să lovești acel stuff, și la cel mai mic eșec zici că ești mediocru, ăsta e un paradox foarte util, țintești sus și tu te cobori un pic mai jos,

dar dilema e urmatoarea: de ce să conviețuiești într-un loc așa, 

tu, care poți fi liber de oricare paradoxuri

de ce să stai în paradoxurile cu ura de sine

și să nu te înconjori cu cei ce resping pe cei care te urăsc

Ura de sine e un paradox nevăzut

în fine, asta nu e o sintagmă tarkovskiană, 

dar undeva trebuie să rămână, undeva într-o peșteră, acolo unde umbrele joacă pe pereți și ceilalți sunt captivați de umbre și de aparențele lor, în vreun mit al lui Platon ca să fie și el de ajutor pe aici, 

de acolo o să îmi iau toate străzile, toate hărțile și toate poveștile cu zei, care nu îmi curăță rănile ci sporesc altele noi, povestea urii de sine nu se regăsește în povestea grecilor.

În poveștile grecilor se găsesc poveștile urii pentru celălalt, povești pe care le întrunim pretutindeni, dacă inchizi ochii și te gândești la ce înseamnă paradox sigur nu o să te gândești la ce-am scris aici, poate deloc

dar ce scriu aici despre acest paradox e ceva de puțin timp știut 

așa că oferă-mi timp să ți-l zic altă dată, sau în alte vremuri mai îndepărtate