Poezie de terapie

De-abia mă zbat să mai trăiesc și mă târăsc adesea,

De când ai dezamorsat ultima mea fărâmă de încredere în mine și m-ai abandonat,

 ai declanșat în mare trauma în mine, acum îi traiesc efectele, simt că m-am descompus ani întregi,

 dar mereu am impresia că deși am murit undeva, am trăit altundeva, mereu am căzut undeva,

 am fost martorul căderii mele pe viu, dar m-am ridicat altundeva, dar tot am fost martorul căderii mele și mi-am privit decăderea. 

Nu știu dacă să îți atribui asta ție, nu știu dacă să atribui asta copacilor, când aveam impresia că totul e poezie, că mă consum ca un API in javascript sau că mă consumam cu toate,

 cu tine din cauza mea și tu ești ultima mea amintire a traumei mele, a traumei mele de abandon,

 sincer nu mi-am format un răspuns, doar am ascuns și am privit totul cum decade.

 Cum mă sting încet, cum zâmbetul meu nu mai are nici o valoare și nu mai are nici un sens să îl afișez pentru că am devenit singur și abandonat iar eu nu mai trăiesc aceleași sentimente frumoase de fericire ori niște zâmbete sincere, acum să fim sinceri poate eu eram de vină,

 dar ceea ce am simțit după ce m-ai lăsat a n a oară cu buza umflată m-a făcut să vreau să mă rup de tine definitiv, eu experimentam o lipsă a ta dar și dorința să mă rup definitiv,

 clar nu am dezvoltat un raspuns la abandon sănătos pentru că eu am ales doar să plec dar să mă și simt așa, fără ajutor, fără suport, singur, gândul că te puteam vedea mă făcea să simt palpitații, să simt o emoție atât de puternică încât abia puteam respira, era ceva foarte puternic,

probabil de asta îmi vine să vomit la evenimentele puternice, dacă aș putea continua as face-o cu poezia, dar vezi, prietenia noastră a distrus și a traumatizat ceva tare in mine,

ceea ce îmi doream să fie neatins în mine, un punct de legătură, de aici a început marea decădere a mea, marea schismă. Nu am mai știut să simt nimic, punctul meu cu realitatea s-a dus,

 nu am avut pe nimeni care să mă ajute, care să mă adăpostească sub aripa lui și să mă ajute cu asta, nu am avut niciodată pe cineva care să mă ajute cu o inimă frantă ca a mea, eu mă plimbam doar cu o inimă sângerândă pe trotuare fără antisepic in mainile mele și nu știam cum să mă mai ajut,

nu știam că trebuie să mă ajut, dar am inchis rana cum am știut, ca un doctor fără sentimente și fără antiseptic adevărat, doar cu anti-intalniri, partea a doua nu mai contează,

ce contează e că acum fac terapie, nu pentru tine, in general, nu ma mai pot îmbunătăți pentru tine nici cu un centimetru din mine, pentru că am incercat cu disperare să fac asta, recunosc, din naivitatea mea, dar asta nu mai are rost deloc, contează că mă vindec.. sănătos până la urmă, 

știu că sunt un caz special dar poate, poate cineva o să accepte că asta s-a putut întâmpla cu cineva, cu oricine care are sertarele bine puse pe cap.